Fluturașul era încă lipit de ușă, moale și dezlipindu-se, ca și cum i-ar fi fost rușine de propriul adeziv. REVERB NIGHT,scris cu majuscule, spațiat prost, promițând intimitate, autenticitate și, cel mai probabil, bere călduță. Reid Vexley stătea în fața lui ca un om care privește ruinele unei amintiri trăite de altcineva.
Sâmbătă. Era sâmbătă. Dar nu mai e. Localul era pe jumătate închis, luminile date la „curățăm acum”, iar bodyguardul deja reintra în plictiseala civilă.
—Ai pierdut-o, frate, a zis tipul. Nu răutăcios. Doar dezinteresat.
Reid s-a uitat pe lângă el, spre interiorul întunecat. Recunoștea modelul de lumini — cel pe care-l foloseau pentru actul final. Era târziu. Nu „cool târziu”. Doar inutil.
—Da, a zis Reid. N-am primit invitația. Presupun că nu mai sunt pe listă.
Bodyguardul a ridicat din umeri, ca și cum gravitația era meseria lui.
—Dom a zis că ai alte treburi.
Desigur că a zis. Dominic Slate, Curatorul Uman al Vieților Celorlalți. Mereu pregătit cu o jumătate de adevăr, cu scuze acceptabile care să îndulcească o excludere tăcută.
Reid n-a contrazis. Asta era capcana: dacă răspunzi, ești dramatic. Dacă taci, ești uitat. Oricum ai da-o, tu ești problema.
A dat din cap o dată, scurt. A plecat ca și cum n-ar conta, deși deja arhiva detaliile — privirea vinovată a cuiva din bar, faptul că eticheta evenimentului nu i-a apărut niciodată în feed, tăcerea suspectă din chatul de grup.
A făcut un tur de bloc. Ca să gândească. Să nu gândească. A aprins o țigară pe care n-o voia. A ars prea repede. Ca totul, de altfel.
A trecut pe lângă un magazin non-stop, unde o boxă obosită difuza o remixare pop de la începutul anilor 2000. O voce feminină, aeriană, cânta ceva despre „the one that got away”, de parcă era un slogan de brand. Reid a zâmbit fără umor. Ura melodia. Întotdeauna o urâse. Suna ca o inimă frântă scoasă la vânzare — lucioasă, proastă și aprobată de focus grup.
Dar în seara asta, a sunat altfel.
Refrenul i se învârtea în minte în timp ce mergea:
„Aș da timpul înapoi… dar ușa nu mai e deschisă.”
Siropoasă. Evidentă. Adevărată. Și se lipea de coaste ca o felie de pizza proastă.
Ura că avea sens.
Un vânt s-a stârnit — nu rece, dar tăios, ca și cum se abținuse toată seara. S-a oprit la colțul următor, sub lumina muribundă a unui magazin de băuturi, și a privit strada o secundă prea lung.
Și-a amintit de ultima Reverb Night.
Cea adevărată. Cea în care el deschisese seara.
Astrid îi adusese o băutură în timpul setului, ținând două pahare de plastic
ca într-un număr de magie. Îi șoptise ceva în timpul punții ultimei piese —
ceva ce nimeni altcineva n-a prins:
„Sună ca adevărul într-o casă carearde.”
Își amintea că a râs. Crezuse că era poate cel mai sincer compliment primit
vreodată. Nu era dragoste, nu exact. Dar avea greutate.
Avea un loc.
Acum, ea era dincolo de stradă, rescriind trecutul cu altcineva. Iar Reid? Reid rămăsese cu boxe arse și versuri second-hand pe care nici măcar nu le ceruse.
A aruncat țigara în canal și s-a întors să plece —dar s-a oprit.
Dincolo de stradă, sub haloul portocaliu al unui felinar pe moarte, stăteau.
Astrid Bell, râzând la ceva. Silas Trammell, stând prea drept, prea sigur pe
el, absorbind momentul de parcă fusese scris doar pentru el.
Ea i-a atins brațul. El n-a tras mâna.
Păreau că împărtășesc o limbă în care Reid nu fusese niciodată fluent.
N-a dat din mână. N-a intervenit. Nici măcar n-a tresărit.
Doar i-a privit o clipă — suficient cât să imprime imaginea pe interiorul
pleoapelor — și apoi a plecat.
Nu era un moment de revendicat.
Era un titlu pe care nu-l autorizase.
S-a gândit să se întoarcă.
Să meargă pur și simplu la ei și să spună ceva. Orice.
Dar care-i rostul să întrerupi o scenă în care nu mai ești în scenariu?