Sala de repetiții era prea curată. Reid întotdeauna urâse asta la Silas — nevoia lui de ordine într-o cameră făcută pentru haos. Amplificatoarele erau aranjate ca niște soldați, cablurile încolăcite de parcă urmau să meargă la interviuri de angajare,iar în aer plutea un vag miros de detergent cu aromă de lămâieînlocdetranspirație și promisiuni ratate.
Reid stătea pe marginea unui scaun pliant, sorbind o cafea care avea gust de regrete și aparențe. Nici măcar nu mai cânta cu oamenii ăștia. Nu cu adevărat. Dar fusese invitat în seara asta — pe ultima sută de metri, într-un mod casual, de parcă cineva își amintise de el cu cinci minute înainte să trimită mesajul.
Silas se învârtea pe lângă mixer, butonând nivele care nu aveau nevoie de butonat. Reid îl privea în tăcere, așteptând ce urma. Silas nu făcea conversație de umplutură. Dacă vorbea, era strategie.
—Totul bine, frate? întrebă Silas într-un final, fără să-și ia ochii de la mixer.
—De ce n-ar fi? răspunse Reid, clipind.
Silas ridică din umeri. —Ai fost… nu știu. Tăcut. Lumea a observat.
—Lumea.
—Da. Chestii care plutesc în aer, știi tu. De când cu faza cu Astrid. Și Dom zicea că ai fost cam intens în ultima vreme. Toți sperăm că ești ok.
Acolo era. Replica. Servită rece, cu o felie de grijă falsă.
Reid a pus ceașca jos. —Dom a zis asta?
—Nu într-un mod rău. Doar… știi cum e el. Vrea să păstreze lucrurile liniștite.
Reid n-a zis nimic. Se uita la cabluri — cât de perfecte erau, cât de mulțumite de alinierea lor.
—Sunt bine, spuse într-un final. Doar urmăresc direcția vântului.
Silas râse scurt, fals. —Nu-i nicio umbră, frate. Doar am vrut să verific.
Dar tot nu ridicase privirea.
Și nimeni altcineva din cameră nu zicea nimic.
Reid a mai rămas. Tăcerea părea aranjată. Nu ostilă, nici măcar stânjenitoare — doar repetată. De parcă mai fuseseră cu toții aici și de data asta știau replicile mai bine.
Nu existau insulte directe. Nimeni nu i-a întors spatele. Dar simțea totul în felul în care nimeni nu-i cerea să cânte. În felul în care Silas tot repara lucruri care nu erau stricate.
S-a uitat la peretele unde cineva lipise o fotografie veche. Reverb Night, acum doi ani. Reid în mijlocul unei piese, Silas în fundal zâmbind de parcă aplauzele erau pentru el. Astrid făcuse poza. Scrisese ceva de genul „băieții mei sălbatici, facând zgomot” pe vremea când încă îi plăcea să fie văzută cu Reid în public.
Ciudat cum nimeni nu mai menționa numele ei decât în șoaptă, indirect. Faza cu Astrid. De parcă era o pană de curent.
Era să râdă.
Așa fusese mereu, nu? Din clipa în care nu mai ești util poveștii, nu mai ești invitat s-o scrii. Oamenii îți mai țin minte vocea. Doar că se prefac că era ecou.
Reid a oftat. S-a uitat din nou la Silas, cu capul plecat printre cabluri.
Nu trebuia să fiu niciodată cel zgomotos, gândi. Doar că s-au obișnuit cu mine ținând tăcerea.
Prima dată când Reid l-a văzut pe Silas cântând, era un dezastru. Emoționat, transpirat, cânta de parcă chitara îi era datoare. Dar avea ceva — energie brută, poate chiar talent, dacă te uitai dincolo de panică.
Reid i-a dat o șansă. L-a lăsat să participe la o repetiție. Apoi la alta. Până la urmă, s-a lipit. Silas s-a îmbunătățit. A devenit precis.
—Ai timing, îi spusese Reid odată, întinzându-i o bere. Doar să nu încerci să fii interesant. Încearcă să fii real.
Silas râsese, de parcă înțelesese.
N-a mai adus vorba despre asta niciodată.