Barul nu era nimic special. Unul din acele spații industriale refolosite, cu țevi la vedere și mobilier care părea furat dintr-o școală de artă falimentară. Lui Dominic îi plăcea pentru că „stimula conversația” — adică: scaunele erau suficient de incomode încât nimeni să nu stea prea mult.
Reid a ajuns târziu, intenționat. Suficient cât să facă o intrare, nu cât să pară lipsit de respect. Dominic deja ținea curtea la capătul mesei comunale, cu un picior sprijinit de bara transversală, ca într-un pictorial despre masculinitatea modernă în antreprenoriat.
—Reid! strigă Dom, prea tare,prea vesel. În sfârșit. Începusem să credem că ne-ai dat țeapă.
—Încerc să păstrez misterul, mormăi Reid, în timp ce se așeza pe scaunul din fața lui.
În jurul lor, conversația s-a stins ușor. Micah era acolo, și Layla, concentrată pe ecranul telefonului. Silas stătea la margine, jucându-se cu un suport de pahare, prefăcându-se amuzat. Nimeni nu spunea mare lucru.
Dom s-a aplecat. Nu fizic, ci energetic — ca și cum era pe cale să explice un sentiment complicat pe care, de fapt, nu-l simțea.
—Mă bucur că ai venit, zise. Ne-am gândit să ne relaxăm cu toții diseară. Să resetăm un pic vibrațiile, știi?
—Ceva neregulă cu vibrațiile? Reid clipi lent.
Dom râse — mereu gazdă, niciodată om. Nu chiar neregulă. Doar puțină tensiune în aer, în ultima vreme. Și uite, frate, înțeleg. Au tot circulat niște chestii și cred că poate unii dintre noi au interpretat greșit.
Layla ridică privirea, apoi o coborî din nou.
—Niște chestii, zise Reid, cu un zâmbet fără ochi.
—Nu arăt cu degetul. Doar vreau să fiu sigur că suntem pe aceeași lungime de undă. Că totul e ok între noi.
Vocea lui Dominic a coborât ușor, în acel ton pe care îl păstra pentru momentele pe care voia să le ții minte. Doar că ai fost… puțin intens. Ăsta e cuvântul pe care îl tot folosesc oamenii. Și e ok. Ai trecut prin multe. Dar cred că începe să afecteze atmosfera.
Micah dădu din cap de parcă tocmai auzise un adevăr profund.
Reid se lăsă pe spate, inspiră adânc. Masa era prea liniștită, prea regizată. Până și tăcerea avea PR.
Se uită la Micah. Tu ce-ai auzit?
—Doar… chestii. Că ai fost… intens. A zis-o Dom. Și Silas. Că ești… diferit.
Reid se întoarse spre Silas, care tresări ca prins cu playbackul. Silas?
—Nimic grav, încercă Silas să râdă. Doar că… lumea simte lucruri. Se schimbă energia.
—Aha, zise Reid. Pentru că nu mai fac glume și nu mai verific „vibe-ul”, sunt brusc instabil.
Dom ridică mâna ca un agent de circulație. Nimeni n-a zis instabil. Ăsta e cuvântul tău.
—Nu. E narațiunea ta, spuse Reid cu un zâmbet strâns. Doar că n-ai actualizat încă formularea.
Layla se foi în scaun. Privirea i s-a întâlnit pentru o clipă cu a lui Reid, apoi s-a întors în jos. Nu de teamă. Ci de parcă nu voia să fie văzută dând din cap.
Dom se aplecă în față. Uite, frate. Știi că te susțin. Întotdeauna te-am susținut. E doar despre a păstra echilibrul. Să se simtă toți în siguranță.
Reid râse scurt. Tăios. Te referi la versiunea ta de echilibru. Aia unde nimeni nu ridică tonul și totul e netezit ca gletul peste mucegai.
—De ce ești așa combativ? întrebă Dom.
Reid se ridică. Dar n-a plecat. Încă nu.
—Vrei să vorbim despre ce-i corect, Dom? Hai să vorbim. Hai să vorbim despre cum organizezi aceste mici intervenții unde concluzia e deja tipărită în meniu. Despre cum „grija” apare doar după ce cineva decide că prezența mea îi deranjează. Și despre cum tu lași acel disconfort să dicteze povestea.
Nimeni n-a zis nimic. Micah părea că vrea să facă o glumă. N-a făcut. Layla doar privea.
Reid se uită în jurul mesei. Nu vreți să mă calmez. Vreți să fiu convenabil. Vreți să nu mai fiu o oglindă.
Apoi a plecat. Fără dramă, fără trântit de ușă. Doar ieșirea curată a cuiva care știe cât de puțin e dorit și cât de mult va fi ținut minte.
Acum trei ani, stăteau în același bar — înainte de reamenajare, înainte de meniurile curate, înainte de narațiune.
Dom îi propusese ideea unui „spațiu creativ comun”, o rețea de minți asemănătoare, proiecte colaborative, promovare încrucișată.
—O să fie organic, spunea. Fără ego-uri. Doar comunitate.
Reid l-a crezut. Asta era partea cea mai dureroasă. Chiar crezuse că, poate, cineva în sfârșit vede lucrurile ca el.
Dom nu a menționat niciodată împărțirea veniturilor. Doar vibrațiile.