E un tip ciudat de trădare — din aia blândă. De tipul „ups”. De genul „credeam că ești ocupat.”
N-am fost invitat în seara asta. Dom a zis că „aveam alte planuri.” Presupun că RSVP-ul meu e acum automat. Sau inutil.
E o mișcare subtilă. Ca atunci când îți mută portretul câțiva centimetri mai la stânga, suficient cât să nu mai apară în cadru. Nimeni n-o să întrebe de absență, decât dacă le lipsește tăcerea.
Astrid a fost acolo. Am văzut-o. Desigur că a fost. Și Silas. Arătau ca un titlu de ziar pe care n-aș vrea să-l citesc.
Nu vreau să presupun rea-voință. Dar știu cum miroase sabotajul pasiv. Ca și cum ceva a murit și toată lumea aprinde mai multe bețișoare de tămâie.
Nu sunt furios. Nu cu adevărat. Doar... înregistrez.
Dacă așa începe, vreau să-mi amintesc momentul în care am realizat că nu mai fac parte din ecosistem.
Vreau să-mi amintesc cum a fost să fiu scos din poveste fără nicio replică.
Poate asta e arta acum. Să scriu părțile pe care ei nu credeau că le voi observa.
Dacă eu sunt problema, de ce îmi folosesc în continuare numele?